în blocul dintre stele un bărbat
strânge șuruburile anilor cu ciocul unei păsări moarte
pe care îl ascunde în spatele gingiilor de fiecare dată când sărută

geamurile i s-au spart cu mult timp în urmă
dar cioburile nu au căzut încă stau prin aer lângă ciori pe fire

ajuns la maturitatea fragilității
aude viața din ochii păianjenului
și împușcături senine pe coapsa cerească a iubitei
(vor rămâne mereu pierdutele îmbrățișări pietrificate
să atragă spre ele toate lacrimile ca niște magneți)

întunericul îi transpiră în palmă mereu
dar niciodată nu i-a lăsat o lăscaie pentru barcagiul
care îi este momentan fular

din când în când
blocul se acoperă complet cu pământ
atunci se pune o amnezie ca aceea din pietre
și prin trupul lui trec multe cârtițe
deghizate în gloanțe