nu mai există pământ dulce, verde ca apa stătătoare.
parfumul paielor uscate trosnește în mine ca un concert de oase.
o, doamne, câte femei așează cerul peste cai,
câți bărbați se întrec și ară urmele de stele,
câți copii de rouă se ascund în spicele vechi de grâu
și așteaptă pasărea cu glasul ei de clopot
să liniștească pulberea rozelor îngropate sub potcoave.

nu mai există nici apă dulce, clară ca pământul
malurile s-au unit ca norii și plouă dedesubt,
iar caii greu suportă sânii plini cu larvă. lin mai
lunecă doar lumina peste respirația lor. cad heruvimii
în baloți rece de paie și vulturii în zbor cuminți
ademenesc întrupata liniște.

nu mai există pământ dulce, nu mai există
nici apă dulce… există, însă, câțiva asasini
cărora le miroase inima a lumânări, există și caii
de pe spinarea cărora mirii respiră râvnitul cer.