Răsărit cu gene roșii, toamnă caldă ca-ntr-un mai,
De n-ai ști că vine iarna nici nu ți-ar păsa de viață
Dar întreabă orice frunză, orice spin, oricare scai
Cât de triste-s totuși toate și-n această dimineață

Ori poate mai înțelepte decât mine toate tac
Și se bucură de clipă și se bucură de oră
Ay, atunci de ce nu-s iarbă, spin sălbatic sau copac
Să nu simt până și-n bine răul care mă-nconjoară

Să nu știu că-n mări de soare mări de umbră se desfată
Că-mprejururi de căldură frigul stăruie deplin
Și că-n vârstele bătrâne toate-ncep cu-a fost odată
Că-mi surâde viitorul tot mai stins, tot mai puțin

Ay, atunci de ce nu-s piatră într-un munte cântătoare
Măcinându-mă-n căldură ori în viscole și-n ploi
Dar pe care nici înghețul și nici fulgerul n-o doare
N-are visele înainte nici regretele-napoi...