soarele cel timid dimineața stropește căldură în piepții zilei
oricare ceară din noi se topește
și-mi vine să strig vorbe interzise în umbra salciei care plînge
lacrimile ei au devenit ramuri
și-mi vine să strig
așa a pustiu ai plecat
și-n plecare mi-ai pus în piept mii de sălcii
sufletul mi-e un lemn
ce arde în iarna despărțirii
spre-a încălzi ce-a mai rămas din viscere

vinul pe masă și eu
ca o muzică amintirea
intru înăuntrul ei și trăiesc acolo
doar pauze de somn și bucate
în somn te visez dormind
cînd mănînc parcă mușc din tine

tai felii pîinea minții
încerc cu degetul realitatea ca pe-o apă tulbure
o pun la decantat
cînd se limpezește o altă tu