Să nu mă vezi în oglindă,
să nu mă vezi în capul unui pod, o avalanșă
tăcută pe un pisc ce-i cu soare galben uns
și-o zale crestată de-un arc mă-npinge
în liniștea arsă a zilei-
așa au spus cântăreții, așa au cântat păsările
topind pe cer fumul și noaptea ,
așa mi-au înghețat pumnii când nu mai aveam
cu cine să lupt iar intunericul îmi smulse
ochii.

Păianjen sucit s-asculte vântul, inima,
copil cu unghii roase, cărbune culcat
să-ndure iarna iar de-i-mi vedea călcâiul unui
purice pe umăr, s-asculți la inima-i cea mare
că-i dau sângele meu de-n mâna-i micuță s-or topi
toate secretele mamei.

Eu n-am s-ascult cum acești cântăreți de-un vis
îs păcăliți sau păsările că-s cercuri și atât pe un nor
cu vene albe, negrul îndoit sub genele mele, negrul
sub rândul ăsta de gheață, negrul în capul
unui pod și-o inimă ce-are a spune încă,
ce-are a zbura cu păsările când arcul unui Bun
înfrânt rămâne de o zală.