Prin jar călătoresc de la o vreme
Cu toamna sugrumată la călcâi
Căruntul nu-ncetează să mă cheme
Și nu doar pe la tâmple-ntâi și-ntâi

Ci mai ales în inimă-i simt sporul
Cum ar cădea o molimă-ntre brazi
Și-ar suferi poiana și izvorul
Dar mi-ar striga și mie - să nu cazi

Că încă-mprejurimile-s rotunde
Mai au spre tine candide porunci
Chiar dragostea de-o strigi poate-ți răspunde
De ce să te dai stinsului atunci

De ce să te sugrumi în renunțare
Și să te răsucești în nu mai pot
Speranțele nu-s păsări, știu să zboare
Chiar de le smulgi din aripi cerul tot.