Și-aruncă nucul pijamaua grea
I-acolo galben-verde la picioare
Așa s-a dus și tinerețea mea
Ca dintr-un nuc o frunză călătoare

Adolescența însă mi-a rămas
În pieptul neîntomnat și în privire
Dar mă sfiesc s-o chem și să-i dau glas
Știind-o într-o cămașă așa subțire

Simțind cum urc-o ceață și un frig
Prin coaja mea de lemn crăpată toată
Și nu mai am pe cine să mai strig
Să-mi lase-n grijă dragostea la poartă

Deci zac în jarul frunzelor de jos
Măcar un vânt să vină să ne zboare
Spre-a mai putea visa că ne-am întors
Pe creanga unde-am fost scăldată-n soare.