Spre rădăcini se frânge lin otava
Visând verzui la foșnetul de coasă,
Măceșul gol își saltă arhitrava
Cu măciulii roșcate, lângă casă

Bunica, în genunchi, aprinde focul
Și-ascultă țiuitul de tăciune
Apoi cuprind-n noduri mari ghiocul
Aflând ce va mai fi, în sfiiciune.

La colțul gurii salt-ncet basmaua
Curată și apoi, în rugăciune,
Coboară spre pământ timpul ca neaua,

Se zbate din cosița obosită
Spre pietrele ce se deschi, s-o prindă,
Iar ea, copil, se joacă, alb, în tindă.