Singurătatea geme la fereastră
Rugina o cuprinde cu încetul
Se pribegesc și florile din glastră
Când se prevale-n vise reci, poetul.

O lacrimă pustie din rugină
Pornește cald să mângâie sonetul,
Amar obol adus spre o regină
Ce-adastă să înceapă menuetul.

Pana de-argint rămâne tot sihastră
Pe masa albă plină de sonete...
Ce neagră-i noaptea ta albastră,

Tânăr cărunt! speranțe și regrete
Se împletesc în foi și după moarte
Singurătatea ta lasă o carte.