Obloanele-nserării s-au cuibărit în prund,
Pe luncă-s potolite dogorile amiezii,
Iar din topite game ce cad înspre afund
Descântă apa-n unde bemolii și diezii...

Șoptesc arinii-n frunze rotiți în tainic sfat
Cu răzlețite trestii și uneltesc, viclenii,
Cu fruntea peste valuri, mătănii parcă bat
Purtând în sevă teama să nu-i audă clenii!

Miroase-a umed iarba sub plopii cei trăsniți
Și pulbere de abur au prins pe umeri bozii;
Mai țipă către stele nagâții osteniți,
În noaptea atârnată pe vergile de lozii.

Visând la recviemul ce curge în aval,
Pe surpături de râpă au adormit lăstunii
Și-n drumul lor de strajă, bătătorit pe mal,
Răchițile se-apleacă sub greutatea lunii!