Îți voi spune o dată și bine:
- Taci! Taci îți spun!
Tu nu știi nimic despre clovni,
nimic din alcovul regal.
Tu crezi că mielul și lupul sunt un spectacol
tatuat pe gâtul sclavelor mele?
Taci, nu-mi vorbi și nu-ți ridica ochii.


Uită-te la tine, înconjurată de pietre,
și spune-mi: ce ești tu? Ești mai mult decât,
decât prundul acesta pe care nevestele vesele își freacă, din zori, albiturile?
Mai mult decât stâlpul casei sub care adorm hulubii cei grași?
Cine te crezi să vorbești despre Rege, despre mâinile Sale?
Sau despre picioarele Sale? Aud?

Uită-te bine! Urmele tale sunt mici, mici, n-au nicio forță picioarele tale.
Ce-i asta? Nimic! Dar tu nu știi ce-i acela, Nimicul.
Eu știu, eu merg către moarte; o voi lipi de perete cu umărul spadei în gât.
Eu merg înainte, nu tu! Nu țopăi, așadar, acolo unde clovnii
își lovesc laolaltă pruncii și caii.
Repetă-ți mereu, când te apucă turbarea:
Ce-i asta? Nimic! Și asta? Nimic! Dar asta?
Stai calm, e nimic.


Măcar de-ai pricepe ceva! Tu crezi că te lupți,
când te vaieți prin piețe!? Ha! N-ai idee ce-i lupta, cât timp
nu ai pierdut totul definitiv. Și-ți repet: habar nu ai!
Habar nu ai și nu vei ști niciodată!
Nu de la mine, femeie, auzi?


Și acum pleacă, dispari!