Ți-aduci aminte? Acele fețe.
Ți-aduci aminte? De șanțul gol.
Èši-aduci aminte? Curge apa.
Èši-aduci aminte? La soare stau.

Tu citești Paris Jurnal-ul.
De-atunci e iarnă, noapte lungă.
Pui masa-n apropiere,
faci patul sub clar de lună.

Te dezbraci, nici nu răsufli
în noaptea casei dezgolite.
Rochia ți-o lași să cadă.
Spatele-i piatră funerară.

Imagine nefericită.
E cineva? Vis ne-adormit:
trec fără să primesc răspuns
prin camere-n adâncuri de oglinzi.

Ãsta mi-i chipul, acest obraz?
Cu zgomot zdrăngăne sentința
când chipul meu, această piatră,
zboară spre mine părăsind oglinda.

Și călăreții! Călăreții!
Întunericul mă doare.
Apa curge-ncetișor
pe porțelanu-n nemișcare.

Bat la uși demult închise.
Camera ta-i adânc de mine:
pe pereți fâlfâie frigul.
Șterg lacrimile de perete.

Ajutați-mă, acoperișuri ninse!
E noapte. Tot ce-i orfan, să strălucească,
înainte de-a apare
ziua moartă. Străluciți degeaba!

ÃŽmi sprijin capul de perete.
De pretutindeni un pumn nins
al îndurării îmi întinde -
mortului un oraÈ™ pierit.

Te-am iubit. Un țipăt, un suspin pierdut,
un nor refugiat, plângând în șoaptă.
Și călăreții-n trap dens, torențial,
sosesc în zorii zilei, uzi leoarcă.



P. Tóth Irén