agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-12-12 | [This text should be read in romana] | Submited by Gârda Petru Ioan
Craiova văzută din car e cel mai frumos oraș din lume,
Rămân și acum încremenit când mă gândesc, îmi lasă gura apă. Era și primul oraș care îmi ieșea în cale, Poate și asta contează, aveam retina proaspătă, fără gunoaie Și i-am descoperit dintr-o dată întreaga strălucire, De acolo din pisc, de la ulm, deasupra Șimnicului. Mersesem noaptea întreagă cu carul, hai-hai, sus stelele, Pe drum pietrele scoteau scântei sub potcoave, Poate că șleaul nostru se vedea de pe alte lumi Tot frumos ca al robilor. Boii cunoșteau calea, fuseseră de multe ori Cu lemne, cu treburi, Erau umblați, văzuseră multe și chiar înțeleseseră câte ceva Nu ca alte dobitoace. Se orășenizaseră întrucâtva. Mi se părea chiar că mă privesc de sus, de câte ori se-ntorceau De la târg. Când îi țesălam ori le dădeam uroaie, mugeau la mine superior: „Mu-uuu! Ce știi tu”. Mă luase mama într-un fel de recunoaștere Că se hotărâse să mă dea la școală, să merg mai departe Fiindcă ziceau toți din sat, Care mă ascultau pe drum îngânând poezii, Chiar și câte un străin întâmplat să treacă: „Ãsta dacă are noroc și merge Mai departe...” nu știu ce spuneau că se va întâmpla cu mine. Până la urmă, mama, după un consiliu cu Moșu și frații mai Mari, s-a decis să-ncerce cu mine la Craiova. Îmi trebuiau acum două poze trei pe cinci pentru înscriere, Se punea mare bază pe aceste fotografii, nu știu din ce Cauză, ce-or fi vrut să vadă la mine? Și zice mama: Sui în car, mă, și dă-ți cu deștele prin păr, Ai paie, mergem la fotograf. -Nu, că merg și eu, sare Ionică. –Păi dar! Te găsiși. -Ba merg. -Taci, mă, din gură, stai mereu, Că n-o să ne fotografiem toți, Doamne iartă-ne! Plecasem de cu seară, să fim dis de dimineață, când intră Zorii În aparat, să mă pozeze bine. Trecusem amândouă pădurile, se auzea doar scârțâitul Roților Ca un scâncet de greieri, Că și ei cică tot așa cântă când merg și le scârțâie oasele. Eram atent, poate văd și lupul cu ocazia asta și trenul. Mă luau grijile, parcă visam, ascultam cucuvelele și făceam Planuri mărețe. Am ațipit de vreo trei, patru ori, tresăream la hurducături, „Ajunseră?” -E-he! Râdea mama, îndemnând boii cu biciușca, Ouă rața-n traistă pân-acolo și scoate și pui. Iarăși am adormit și deodată carul, simt prin vis, se Oprește. -Gata? zic, pregătit să sar la fotograf. Unde e? -Suntem abia la Motoci, jumătatea drumului, Galben trage la Fântână. Ajută-mă să dejug ăle vite, vezi să nu te calce. Mi se speriase somnul, Ascultam bufnițele pe marginea drumului, ori cucuvelele, Uși! încerca mama să le sperie, că numai voi mi-ați cântat Toată viața, Parcă s-ar fi isprăvit privighetorile, acum vă găsirăți să Cobiți? Veni-v-ar numele! -Lasă-le, mamă, ce-ai cu ele, dacă așa le e cântecul! Mie-mi place și acesta! -Ce știi tu, mă? Tu ești învățat cu puțin. Boii s-au oprit dintr-o dată singuri jos la vale: O mare de lumini aprinse, o pâlpâială ca de idei în cap; Că și vitelor de la jug Le mergea parcă la inimă priveliștea. Făcea să tragi carul O noapte întreagă să vezi panorama civilizației. Și un șuierat: trenul. Mi s-a pus un nod în gât de emoție. -Va să zică asta e Craiova, cetatea banilor... am gândit Cu glas tare. -A banilor... dacă i-ai face! A oftat mama. Alfel... Hăis, Galben, Lovi-te-ar boala, că ne-apucă prânzul. Și dintr-o dată mama s-a îngândurat: „Dac-om avea noroc să-l Găsim pe omul ăla...” -Care om? -Fotograful... -Păi numai unul singur e-n toată Craiova? -Sunt mai mulți, dar numai unul singur pozează pe mălai, Îl cunoaște Florea lui Ghiță, e un fel de prieten cu el, Mi-a dat adresa. Că toți ceilați iau bani, și de unde să am? Că dacă trăia Tac’ tu... Dacă n-o vrea mălai, întoarcem diligența și-acasă. -Și cu mine cum rămâne? -Așa bine, la curci – văzuși că le lăsași în salcâm, Abia te-așteaptă. Mai stai un an, poate se mai întâmplă ceva. -A, nu. Ce să se mai întâmple? Am avut noroc, fotograful a luat sacul cu mălai, După aia a băgat capul în fusta aparatului, Eu stăteam țeapăn, parcă așteptam să mă trăsnească, eram Dispus la orice, Numai să mă văd la școală. Și spre seară, după ce mai dădusem cu carul o raită Prin târg, opream boii și ne uitam la vitrine, Fotografiile la minut erau aproape gata. Din ele mă privea un copil speriat, Gata să ia în piept drumul științei. M-am uitat la Galben și la Vână: M-a luat un fel de milă de ei, Eu o să-ncep o altă viață, alte orizonturi, ehe! Ori cine știe dacă n-a stricat mama mălaiul degeaba! -Ce ziseși, mă? Întreabă ea înjugând. -Mă gândesc... dacă n-or fi trei pe cinci? Ne-o fi păcălit, Nu le măsurarăm... -Ei, lasă, nu ne înșală el... Lăsasem în urmă orașul cu splendorile lui, Vitele ne îndemnau la drum pe câmpul Vulpenilor Știind că merg acasă, la uroaie. Mama, mulțumită oarecum de rezultatatul expediției, Ca și când totul atârna de cele două poze Care după părerea ei erau nimerite, Mi-a spus mângâindu-mă pe creștet: -Măi băiete, eu mi-am făcut datoria, Acum să te văd cum mănânci cartea. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy