Din ce în ce, mai rar sunt vizitat de amintiri,
Puțini mai sunt acei ce vor să mă păstreze-n gând,
Simt mai puternic, deznădejdea-acestor regăsiri
Și tot mai triști îi simt prin viața mea trecând.

Prin anii mei m-am rătăcit de propriul sentiment,
N-am căutat cărări eterne, spre sufletul distrus,
Prin bucurii dezlănțuite, mereu am fost absent
Trăind distrugător de simplu povești care-au apus.

Sunt omul plin de slăbiciuni în toamna mea târzie,
Iubesc miresme trecătoare cu sincere păreri de rău
Când întâlnesc singurătatea, prin clipa mea pustie
În jurul meu tornade cresc și zâmbetul mi-e hău.

Din ce în ce, mai des găsesc o lacrimă sub pleoape,
De parcă-aș învăța să plâng, așa, cum doar eu știu
Și nu regret că te-am trăit, cu sufletul aproape,
Pentru că tot mai puțini vin, când totul e târziu.