Dresor, mușcat de rime, poetul toarce verbe,
Le-așează-n rânduială, le umple cu savoare,
Le spulberă pe dată, le strânge, iar le fierbe,
Dresura nopții tandre, îl mângâie, îl doare.

Nemulțumit de sine distruge iar și vântul
Împrăștie pustiul ce bântuie și roade
Din umbra care-ncearcă să facă nou cuvântul
Se sparg bucăți de borduri, fâșii de arborade.

În zbaterea de noapte cad zori în ghilotină,
Decapitatul șarpe îi lasă ziua trează.
Poetului dresura îi cade în rugină
Și sufletu-i spre luna pălită, sublimează.