*
Șterg parchetul de două ore -
e atât de lucios
încât mi se văd venele, asimetria chipului
și cele câteva fire albe,

mă gândesc la nemurire și imediat
la copilul meu,

îmi trec prin sânge cu briciul,
trag tivul la rochia în care am fost
de câteva ori fericită

*
ies în stradă
cât să plâng un copac doborât de furtună,
sau să răbufnesc în râs
când văd vreo femeie cu mustață,

arunc la coșul de gunoi un plic cu secrete,
oricum poezia rămâne
cel mai bun tomograf axial
(există momente când nu-ți mai pasă
de gura lumii, nici de razele x )

descopăr minunea
chiar sub mine -
moale, multă, lutoasă, primitoare,
în lungul și latul corpului,

un zeu implacabil
care unește figuri pe o foaie cu puncte,

o pușculiță spartă,
sâni modelați cu rândeaua,
un bărbat în trei sferturi,

dorința

*
e atât de curat parchetul
încât mă văd

tânără,
frumoasă,
credulă –
dau un telefon acasă,
dar contul indică o valoare negativă

singură,
bătrână,
neîncrezătoare –
bag între rotițele ceasului o piuliță.




_____________
nepublicată