Candela aceasta părea că s-a stins,,
Uitasem că eu am stins-o-ntr-o seară,
Când venit pe patul meu, întins,
Ai stat cu mine s-o lăsăm să piară.

Eu, desigur, uitasem cumva,
În bucuria pierderii de sine,
Că dacă-o stingi, ea nu-ncetează-a exista,
Cum trecând noaptea, veșnic vine mâine.

Apoi am întors privirea spre noi
Cu un abandon pe care eu l-am creat
In care-mi las batistele-n noroi
Când râd, uitând că lacrimile n-au secat.

Și mi-am promis o nouă lumină,
Și mi-am zis: foarte bine, era de așteptat,
Să mă lepăd de scris cum te lepezi de-o vină,
Pân' s-apuc să închei, m-am și lepădat.


și-am uitat, fiindcă uit, uit orice, nesfârșit,
Doar să uit nu mai uit, insă uit , uit chiar tot,
Mi-am zis: Doamne, ce bine că m-am împlinit,
și Doamne, ce bine, ce bine că pot!

Și-am crezut c-a trecut, ca o boală-n delir,
și-am trăit ca și cum n-aș fi eu și n-aș fi,
Ea stătea ghemuită, dar și astăzi mă mir,
C-a putut rezista, că mai poate trăi.

Sigur, lumea cea noua se surpa uneori,
și pilonii ei grei mă priveau. Și căzând-
Îmi spuneam c-am făcut mici, nătânge erori,
Dar că pot s-o repar și s-o-ntorc din pământ.

Plămădeala cădea, construiam alt castel,
și făceam, mai mereu, inventarul in mine,
Să nu fiu cum am fost, să nu fie la fel,
Și-mi spuneam că îmi e, și credeam că mi-e bine.

Nu știu cum de atâtea căderi din tavan,
N-au lovit-o în colțul unde se-ncolăcea-
Împrejuru-i, ea se-acoperea an de an,
Cu durerea ei și cu liniștea mea.

N-a strigat, n-a ieșit și n-a plâns, m-a lăsat,
Să mă joc de-a ceva ce n-am fost și nu sunt,
Și acum m-am întors, așa cum în sat,
Te întorci, parcă revenind din pământ.

Nici acum nu s-a plâns, a văzut și-a-ndurat,
Trăind într-o-nchisoare cu zăbrele de îngeri,
Și-acum știu când pe creștet plângând m-a mângâiat,
Când cădeam lângă ea, hămesită de plângeri.


Și acum când mă-ntorc rușinată la ea,
Mă privește, și e mai matură, mai tare,
Palma sa mai crăpată, și privirea mai grea,
Dar mă vrea ca pe-o fiică risipitoare.