am fi putut, da, am fi putut
împărtăși un dispreț nobil față de toți și de toate,
un sentiment eliberator cum că nu aparținem
locurilor bătute de prea multe perechi de bocanci și de buze

am fi putut pluti ca un fel de suflare ușoară
peste acidul gros al dimineții nucleare,
ca un fel de frumoasă uitare
peste mormanele de lecitină ruginită

am fi putut răsturna sensurile
opinatului în gol,
am fi putut lua dunărea, cu trupul ei pești și de barje
și s-o împletim în cuvinte grele, adevărate

am fi putut face semne de uitare
peste înțelesurile comune
și gesturi adio peste trupurile hâde ale
vorbirii în gol

am fi putut fi în pofida, împotriva, în ciuda,
frumoși ca două stârvuri de îngeri de cristal,
mai pronunțați ca „bună ziua”
și imposibil de negat, ca „lumea e rea”

am fi putut, da, am fi putut,
dacă tu nu ieșeai în goană să te urci într-un taxi
în acea dimineață geroasă, sticloasă de ianuarie
sau eu nu mă grăbeam, bezmetic, să semnez un act oarecare

dar uite că mi-ai rămas în gând și pe hârtie,
necunoscuto, frumoaso,
arătare înfrigurată, abia zărită în ianuarie ăla ticălos.
am fi putut fi putut să ne iubim, ciudat fior,

într-o realitate care s-a împlinit niciodată