Singur a rămas printre străini,
Străini urâți, distruși, păgâni.
Evadarea, tot ce a rămas să facă,
Departe de aici durerea să treacă.
Plecat. Și drumul lung și greu i-a fost,
Spera, dar totul iar e fără rost.
La capăt de lume a ajuns acum,
Spera aici va fi sfârșit de drum,
Dar iar printre străini păgâni și cruzi,
Lumea e plină, de ei nu te ascunzi.
Străin a fost el, pentru păgâni,
Și l-au urât, gonit, ca niște câini.
Rănit a fost, dar încă trăiește,
Salvarea-i tot ce își dorește,
De ce? De ce? Se-ntreabă el mereu…
Fără răspuns să fii, e foarte greu.
Rana îl chinuie , noapte și zi,
Străinii îl gonesc, îl vor goni,
Flămând și rece, udat de ploi,
Își simte clipa de apoi…
Indiferent, umil, retras în sine,
Se simte fără sânge-n vine.
Omoară tot, ce moartea îi dorește
Și iar rănit, dar mai trăiește.
Sleit, picioarele nu-l țin…
Simte sfârșitu-acestui chin…
E nemișcat, plutește-n neștiință,
E liniștit, e rece, fără credință.
Privește-n sus la cer, zâmbește,
Simțind cum drumul se sfârșește.
Și fără ură, chin sau agonie,
Încet începe să nu fie…
În suflet pacea îl abundă
Și-n ceața neființei se cufundă.