Primăvara a chemat
Oștenii și-au alungat
Iarna aspră, iarna albă,
Că nu ne mai este dragă.
Au ieșit cu mic cu mare,
Ca în zi de sărbătoare,
Ghioceii credincioși,
Și brebeneii frumoși,
Viorele zâmbitoare,
Voluntari de pe răzoare,
Iar din codru dezmorțit,
Toporașii s-au unit,
Și-au gonit-o fără milă!
Stând într-o râpă umilă,
Chibzuiește: Să se ducă
Degrabă ca o nălucă...
Să mai zăboveasc-o vreme,
Și să lupte? Ah, se teme,
Oastea-i dură, voinici mulți,
Mai bine s-ar duce-n munți.
Rănită, parcă-i turbată!
A mai scuturat o dată,
Un cojoc cu găurele,
Căzând opt fulgi ca opt stele,
Însă soarelui nu-i scapă,
I-a făcut șiruri de apă.
Învinsă, pâș, pe tăcute,
S-a pierdut pe-o crestă-n munte,
Strigându-i la surioară:
-Cu bine, tu, Primăvară!