Ea a murit pe cine-am iubit
e-adevărat
că nu i-am spus niciodată.
Atunci eram doar prieteni.
Trăia cu un alt bărbat,
tatăl legitim al celor trei copii.
Avea doar douăzeci și doi de ani
și cei trei copii ca florile pale ale sărăciei.
Unul dintre ei încă era sugar
seara bunica le făcea baie
în ligheanul cu dungi de zebră
ce-și pierduse smalțul.
Da ei erau florile pale ale sărăciei
din umbra uzinelor vecine.
Au fost multe lacrimi
și tristeți din cauza lipsei de pâine.
Dar îndurau zilele zbuciumate și nopțile lungi
de parcă s-ar fi născut pe eșafod
cu semnul martirilor pe frunte.
Umblam așa printre ei
apoi eu am rămas singurul bărbat în casă
celălalt parcă s-ar fi făcut fum
niciodată nu l-am mai văzut.
1910
iarnă grea
promisiuni slabe
și o ușă
ce n-am putut-o închide.
Zestrea femeii - trei copii
trei fire de floare bune de milă
și simțeam deja că mi se încovoaie spatele
sub greutatea grijilor.
Poet tânăr fiind totul mi se părea mult mai grav
vedeam totul mai negru ca în realitate
doar trupu-mi trăia printre ei.
Acest trup nu era al unui campion mondial
ci al meu
trupul unui poet tânăr
ce deseori era părăsit de suflet.
Căminul meu nu era pe aceste meleaguri
trăiam aproape nevăzut
pe serpentinele altor munți
în valul altor ape
sub alte stele
între alte extreme.
Nu mă preocupau criticii severi
nici biroul fiscal
doctorii încrezuți
vaietele babelor.
Eram acel domn fără bani
care se hrănește din propria-i carne.
Ideea mea fixă era măsurarea infinitului
și m-am mulțumit cu nimicul.
Eram ca și credincioșii
care bat la poarta raiului
uitând de zdrențe și de răni.
Nu beam alcool
și semănam cu alcoolicii
umblam cu ochii închiși
fără să mă abat de la drumul cel drept.
Știam deja
că mi-am aruncat ancora pe fundul mării
iată deci barca
pe care am construit-o din luminile viselor mele
nu-i poate dăuna nimic
căci eu însumi sunt marea
cu cerul deasupra
unde eu sunt și Calea Lactee
presărată cu praf argintiu.
Îmi era frică de moarte
și trăiam în mai mare siguranță decât oricare muritor
alături de mine cu femeia
care pentru mine părăsise cei trei copii.
Nimeni nu putea fi mai fericit decât noi
spuneam sincer și cu intimitate
și totuși dacă ne sărutam
o tristețe vinovată
ne strângea de gât.
Dar asta nu mai putea schimba jocul cântarului.
I-am spus: ești a mea
ea mi-a spus:
ești al meu.
Recita fericită poeziile mele
fără gesturi și grimasă prefăcută
așa cum s-au născut în adânc
cum s-au împlinit la lumina zilei
și am văzut-o pe scenă
în Sfântul Anton -
minunea lui Maeterlinck.
Oh Doamne Doamne
cum trece vremea deasupra noastră
ce ușor se-nvârt roțile dezlănțuite
ale destinului nostru...
Pe scenă
sub focul privirilor spectatorilor
ea - sărmană slujnică -
spăla podeaua cu o cârpă murdară
când îi apăru înaintea ochilor
Sfântu' Anton
cu un crin alb în mână
în gloria-i de-argint ardeau becuri mici
și slujnica zăludă
îl privea cu gura căscată
cu mâinile încleștate
cu bujorii ofiliți ai virginității pe chip
ca cineva care crede în minune
și se umilește adânc înainte-i.
O vedeam și o iubeam mult
atunci s-a născut poezia în care
sub draperiile nopții o evocam pe mama
”cine plângea înaintea covetei uriașe și în aburii grei
câteodată apăreau îngerii.
În cămășile curate aduceau
smochine curmale cireșe și
cu mânuțele grăsuțe
netezeau firele de păr din ochii spălătoresei.”
Mama și soția porniseră
prin același tunel spre poarta zorilor
eu mergeam înaintea lor
cu felinarul aprins
în timp ce-mi lăcrămau ochii
și cântam despre un viitor mai frumos.
Credeam că pot schimba lumea
cu vorbă bună și cu dezmierdare duioasă.
Înfulecam poezii cu poftă nemăsurată
și nășteam poezii cu dureri materne.
În plasa viziunilor
goneam caii apocalipsului
înotam de-a latul cursului timpului
mă pierdusem în spațiu
apoi m-am regăsit iarăși în brațele soției mele.
Auzeam plânsul depărtat al celor trei copii
și mergeam
mergeam
cu gust amar în gură
chinuiți de fierbințeala sângelui.
Simțisem asta și eu cândva
eram copil care plângea după mamă
și iată acum trebuie să ridic singur
steagul urii și al iubirii.
N-am avut păcate neiertabile.
Dar știam
pentru tot ce-am făcut și ce n-am făcut
trebuie să ard în propriul meu foc.
Dormi dormi puiul meu
cânta mama deasupra leagănului meu.
Flacăra însângerată a lumânării
lumina pereții
pe care se legănau umbre negre
îmi țineau ochii deschiși
și se târau către inimă.
Aș fi vrut să fug
și cenușa împrăștiindu-se
închise toate drumurile înaintea mea.
Așa a fost copilăria mea
și acum trei copii părăsiți plângeau după noi.
Iar noi tot mergeam
mergeam.
Ne-am întâlnit cu războaie și cu revoluții
gândeam
că un monstru neîmpăcabil
trăiește undeva după ceafa galbenă
și cu dinții ghimpați
unghiile negre
ne chinuie încontinuu.
Devenirăm chinuiți și pângăriți
ca personajele din romanele lui Dostoievski.
Soția mea era Sonia gata oricând de jertfă
care mă urma pe drumul spre iad
sperând că odată va apărea soarele
Și oamenii își vor scoate pălăriile înaintea noastră.
Mare-i lumea dar nu ne putem ascunde
fără urmă.
Ne-am plătit datoriile de ieri
azi ne rugăm pentru alte împrumuturi
și ca boii
am tras fără vreun folos jugul
în nisipul fierbinte
sau ne-am pierdut într-un codru
ne temeam de liniștea adâncă
și de forfota invizibilă
de sâsâitul de șarpe.
Ne-am încurcat în mlaștina promisiunilor
dar pornim iar
continuăm ce n-am mai vrut să continuăm
și ce altceva am putea face
ne îmbrățisăm
în amețeala speranțelor de mai bine.
Țesem orbi firele
unei tragedii
promise
și ne arătăm mulțumiți.
Câte nopți am vegheat
rușinându-ne de noi înșine
de câte ori am întors privirea
de la oamenii care treceau pe stradă.
Un fel de vierme ne rodea inima
sau poate un înger nevăzut ne gonea
cu sabie nevăzută
prin întunecimi
în spațiul ireal.
Și de câte ori am stat
cu brațele încrucișate
ca într-o cameră de bocit.
Am trimis suspine spre peisajul
unde se nasc zorile
împreună cu zgomotele uzinelor și clopotelor.
În noi era nemăsurată
dorința de viață
și conștiina morții.
Dacă știa mama
ce se va alege de mine
așa te rog
să mă rupi de sânii secați
aruncă-mă pe fundul fântânii.
Nu o dată m-am gândit și la tata
de care m-am rupt
cum fructul viermos
se rupe de pom.
Mea culpa o mea culpa.
Mă joc cu jucăriile mele informe
ca cineva care
lucrează la renovarea
catedralei.
Dar deja știu
că gonesc doar umbra mea
căutând adâncul nimicului
mă scârbesc la vederea chipului propriu
în oglinda râului.
Ce cumplită ar fi singurătatea
dacă femeia n-ar mărșălui alături de mine.
Recunoștință nemărginită
și laudă
dragostei sale.
Era
ca o binefacere
ca mirosul unei grădini pline cu flori
ca mâna aceea neadevărată
care m-a ajutat spre vis câteodată
ca și cadoul
pe care nu l-am cerut niciodată
și m-a făcut fericit când l-am primit.
Doream totul
și-mi dăduse totul.
Apoi a pornit spre drumul lung singuratic.
Cine știe acum pe unde umblă
pribegind pe drumuri blestemate
sau poate la poarta Paradisului
așteaptă intrarea liberă
sau stă pe cel mai înalt vârf de munte
și cântă pe vocea aceea soprană dragă
sau poate nu mai există nicăieri cu-adevărat
își pierduse greutatea
devenise transparentă ca aerul
și numai balada teribilă o ține minte.
...........................
”A mea a fost și mă purta pe piept ca un trandafir
ea însăși fiind un fir de trandafir.
Cine înțelege tristețea uriașă
culegea flori pe câmp într-o seară de vară
apoi plânse și devenise sinucigașă.”

E noaptea de Crăciun.

Bat clopotele.


Kassák Lajos
Traducere de P. Tóth Irén