desculță am stat șapte ceasuri
în fața apelor să desenez chipul salamandrei
cenușa cu foc argintiu s-a prins de tălpi
am crezut că ești aici pentru a smulge frunza de pe tâmplă
mi-am tras pașii înapoi din malul înfipt de picioare
tu îmi spuneai că lumina e timpul meu
și că tremurul e viața care îmi dă târcoale
de ce am întârziat la nașterea mea?
de ce apa eliberează truda pe trupul meu atât fără de rost în toate rosturile negăsite de mine?
exilații caută sub pleoape liniștea risipită
un absolut țin în palmă
un ieri cu un azi uitării să uit
suflarea dimineții tale cu adormirea vieții mele
când îți spun că trăiesc murind
nu mă crezi
speri
sper să fiu altarul cu mâna de lut care pictează case
sper să uit acest roșu de sânge hibernal
îmi rupe anotimpul
și valul
uite cum iubirea și-a făcut rost la mine în suflet
flămândă viață pe unde mă așezi?
iertarea drumului meu nu e de ajuns?
păcatul din pietre a prins rădăcini pe ziduri
să bată deci lacrima în sânge
tu să mă ierți că nu știu să-ți fiu mai mult decât ai visat
și nu știu să fiu destulul din viață sau din gând
când moartea îmi oferă o mână să o strâng
dau clipei tot ce-am strâns
și nu e de ajuns
“mori-mi Tu moartea mea; eu nu știu”