rostesc vorbe pe care nu le aude nimeni
nu le mai aude nimeni
nu știu să mă renasc lovind cu ciocul
în găoacea oului cuvîntului
stau închis în aproape sfera rostirii
puțin lunguiață să încapă picioarele gîndului

imaginația paște ca un cal bătrîn
o iarbă ce nu mai este verde
nimic nu-mi stă stavilă cu excepția propriului Eu
ce nu găsește nimicul din vremea aceasta
să-l roadă de tălpile Domnului cele bătute în cuie
doar doar s-a plămădi un poem douămiist