Un cotoi cu coada mare,
Și blănița mătăsoasă,
Pășea țanțoș pe cărare,
Într-o zi mai călduroasă,
S-arate că este șic,
Căci și-a pus eșarfă fină,
Doar din fir de borangic,
Și pălărie. Ce mină
De-ngâmfat, ce n-am văzut,
Însă brusc, rămâne mut!
Zări pupăza în tei,
Hmm, ce dulce e cărnița!
Și se urcă, dragii mei,
La ce-i folosise fița?
Eșarfa sa, sclipitoare,
I se încurcă în crengi,
Și observă cu stupoare,
Că-i captiv. Stând ore-ntregi,
L-a tot rugat pe Grivei,
Ca să-l coboare din tei.
Grivei, dușmanul de moarte,
S-a înduioșat nițel,
A lătrat mult...El nu poate
Să urce, căci e cățel.
Și-l mustră: - Vezi, eleganța
Printre creci nu-și are rostul.
Eșarfa acum e "zdreanța",
Iar tu prizonier ca prostul.
Și flămând, și ștrangulat,
Ai pățit-o. Bun băiat!
Eden auzind din drum,
Lătrături, zvâcniri, discuții,
Și pe cotoi mieunând,
Alergă și-n miezul curții,
Se roti, privi spre tei,
Unde străjuia motanul,
Și-i șoptise lui Grivei:
-Nici nu s-a împlinit anul
De când l-am eliberat
Căci se urcase-ncălțat!
Se cațără pân' la el,
L-a descătușat cu greu,
L-a certat pe motănel:
-Noroc că am venit eu,
Căci zăceai în tei, cotoi,
Și la noapte, chiar și mâine,
Ca un moțat pupăzoi,
Și mulțumește-i la câine,
Căci milos s-a-nduioșat,
A lătrat și m-a chemat.
Du-te, însă ia aminte,
Fără strai și-ncălțăminte!