Poetul bătrân nu mai voia nimic, senectutea
îl avea singur cu sine, cu ochelarii de vedere și gândurile,
numai oamenii mereu îl deranjeau, unul ținea să-i spele hainele,
altul să-i ude grădina, altul să-i taie unghiile,
el dorea doar să fie lăsat să-și plimbe plasa cu mere
prin centrul orașului pe orice vreme.

El bătrânul, dacă nu știai că fusese poet, nu-ți dădeai seama,
acum obișnuia să deseneze oameni săraci alături cu sărăcia lor îmbrăcată gros,
dacă nu știai că se numise Gavril, nu-ți puteai da seama.

Se putea spune acum că el nutrea oareșice dorințe;
voia să fie lăsat măcar într-o singură dimineață să tragă el clopotul bisericii,
să fie lăsat să aplaude când vrea el la teatrul de păpuși,
să-și bea cafeaua când dorește în chioșcul lui Cehov.

A fost odată dublat de ea, ca o codiță de cireașă cu cireașa ei,
ca un fluier de prun cu sunetul lui,
ca un ghem de melană cu jocul pisicii,
acum, după cum am mai spus, voia să fie singur,
cu ochelarii de vedere, cu ceața și cu plasa lui cu mere,
atăta tot.