Într-un pas al Neființei, multe voci se-adună iară,
Spre a umple cu spaț, privirile ce-o înconjoară.
Și se văd iarăși flămânzi, acei ochi neprihăniți,
Căci Fiintă-apasă-n ei acum – ca înclinuri, ca dorinți.

Și răzbind în miezul tainei, se strecoară-n Neființă,
Ghem de trupuri ș-elemenți, uniți în pruncă conștiință.
Și totul satură dintr-însu-acum – jucăușul spectru,
Ce ție-n suspans Unimea, cu-al său nărav de geometru.

Dar nevoile-și încearcă, și se munce, munce – în caldul lui demers –
Pentru-n loc în blânda luptă, pentr-un loc în Univers;
Și oftează lung copilul, în povara ce-o adună,
Căci Neantul iar se mișcă, vrând ca ș-un tată să-l supună...

Atent la întinsa urmă, Ființ se roag-unei balanțe,
Ce înclină-adânc să-l uite – în ciuda viii lui dorințe.
Însa ce ni-i el, Ființă, în acest vârtej frumos,
Când purtat ca pe-o aripă, se mișcă făr să calce jos?