sulimeni-ți-aș gura a spurcată
să amuțească-n mame pruncii de atâta spaimă
și doar așa deschisă între craci cu sapa
să dai pământului și tu vreun rod

pentru că dacă văd doi morți de ce ai crede
că aș putea să mă întreb care-i mai viu
doar pentru că în crăpătura buzelor le crește
o floare-atât de galbenă încât n-o pot numi

desigur alde țațeline
aprind de-a proasta lumânări și-și șterg
imaginare lacrimi

lumea trece
șoptind cumva-ntr-o parte: deh sireaca
o fi pierdut pe careva

și-și face cruce-așa din inerție
cum își ciobește vita cornu-n poartă seara
să știe ăl de-o are c-a ajuns

și mulge mulge-o bea îndestulează
apoi cu mâneca se curăță de zoaie
se scarpină în cap în cur și-adoarme fără griji

cum să descriu eu gloria ce îi cuprinde-n somn
pe bășcăliți și pe ignari deopotrivă
când suptul este pentru ei credința
ce-i vindecă de ce n-au fost și niciodată nu vor fi

așa că na rup codrul ăsta dintr-o poezie
și-l zvârlu înadins în cerc de javre
pentru ca dându-le năravul la iveală
să demonstrez că niciodată lupul pe-acolo n-a trecut