În frunze ploaia fremătă timpul
cu clinchet de clopoței
auzit numai de plante
într-un zâmbet sclipitor de picuri.
Lutul cu iz de sare absoarbe apa,
florile privesc în ochii dimineții
gureșe ca și păsările de neastâmpăr,
ziua își lasă amiaza să risipească norii.
Curcubeul se arcuiește voinicește peste deal
își împrospătează culorile din râu,
toți caii câmpiei ies la păscut
și dau târcoale iepelor flămânde.
Cu nările moi aburite de tandrețe
sprijină cerul pe coamele înalte.
Dincolo de pod la hanul dintre sălcii;
drumeții obosiți în șoaptă se cinstesc,
seara sosește pe neașteptate,
drumul e lung și caii îl știu.