Cadavrul lui Baudelaire se descompune încet,
Nu am iubit descompunerea,
Deși este un proces natural,
Ca și iubirea,
Numai poeții nu cred,
Un camion cu geamuri se oprește brusc,
Împrăștie pe trotuar o cascadă de cioburi multicolore,
„Doamne, vitraliile”, oftează mulțimea de gură-cască,
Din cer se prăbușesc cu zgomot
Îngeri cu aripi și pene uzate,
Profesorul îl prinde pe Însuși Dumnezeu în brațe,
Nu este Dumnezeu, ci un cerșetor hâtru și puțin afumat,
De care nu mai poate să scape,
La fel ca Sindbad de bătrân,
Am fugit de la locul dezastrului,
Este prea mult pentru o singură zi.
„Din zborul păsări ghicești lărgimea spațiului”,
Dar dacă nu ai spațiu, te mulțumești să nu zbori,
Stai și scrii despre zborul păsării,
Te apleci pe fereastră și strigi,
„Trecătorilor, voi treceți pe lângă mine, nemuritorilor,
Vă vorbesc eu, cel efemer, nu-mi trebuie laude,
Ele îngroapă, vouă mă încredințez,
Sufletul în voi îl îngrop,
Cum îngroapă un copil o comoară
În curtea școlii sub statuia unui efor uitat
și apoi, biciuit cu propriile mele cuvinte,
mă las gonit din cetate,
mă veți găsi peste o mie de ani,
piatră de râu, fără semne”.
BORIS MARIAN