la ora dinainte de asfințit
când lumina înoată ca peștii cu solzi arămii
aproape de fața apei
mă încingea un dor amar de libertate

fugeam în scaunul cu două roți
cu mâinile bătucite în loc de tălpi
îmi țineam viața direct în palme
rătăceam pe aleea cu morga
înghițind hălci de aer
îmbălsămat cu floare de castan

hohoteau în jurul meu toate
pacienții care râdeau că eram șchioapă
infirmierele indignate că vomam în pat
copiii de la secția de pediatrie
oalele goale trântite la cantină
borcanele de la fereastra de sus a morgii
cu materie cerebrală didactică
erau toate galbene de râs
ca frunzele bolnave

învârteam roțile tot mai repede
mereu pe mijlocul aleilor
mă aplecam după câte o frunză
ca o palmă cu degete boțite
schimonosită sub sfântul soare

uitasem să plâng să zâmbesc
sau că nu râsesem niciodată
din toată inima