Prin ora-n care tâmplarii cioplesc mese în tâmple
și scaune în inimă,
mai trece așa, ca din întâmplare,
câte o așchie pe lângă puținii noștri oameni.

Atunci
toamna începe să usture galben,
și de parcă viile norilor ne toarnă mov în ochi,
ne privim bănuitori o clipă
și mergem mai departe.

Dar uneori,
numai uneori,
cineva întârzie pe loc, cu umerii deschiși,
altcineva, cu pâine în mână, îl ajunge din urmă,
și tot așa,
până ce, zâmbind ceață, ultimul aduce apă.

Și acolo, împreună,
aprinzând focul cu tăcerea noastră,
așteptăm cu toții alți tâmplari
și aceeași întrebare.