Peste malul vorbirii un pod de cuvinte
Vindecă golul din înțelesul rămas
Unde umbra urme nu lasă
Și uitarea chiar timpul trecut îl ucide.

Deschid ochiul prin scorburi de ceață
Unde piramide luminii singure cresc,
Mă afund pe văile vinului alb
Să-ți văd cum fumegă mângâierea.

Departe de aproapele ce ne acoperă cu frig,
Chemările sunt mai adevărate ca orașul,
În timp ce zidurile se tot luminează
Atingându-se orbitor de norii de fum.

Tu ca o ruptă din coaste cu așchii
Te refaci pe tălpile curbe de sare,
Înaintăm împreună prin praful stelar
În așteptarea aprinsă iubirea s-o palpăm

Deasupra mere mai frumoase ca aurul,
Dedesubt șarpele viclean al pământului
Și acea îngrădire îmbibată cu temeri
De pofta nesăbuită ce urcă prin trup.