Trupul tău îmi înconjura glorios
fiecare centimetru de epidermă,
iubirea părea să vină încet,
asemeni unui tren personal.

Între noi nu mai exista
nici aer, nici întuneric,
osul meu era osul tău,
arcada ta devenise o prelungire a buzelor mele,
timpul devenise o simplă figură geometrică
care se învârtea în cerc,
sau ceva asemeni.

În loc de inimă
ne bătea un fel de menuet,
eram două note muzicale
înșirate pe un portativ
într-o perfectă metrică ternară:
1,2,3...
1,2,3...
1,2,3...