Pașii pe pământ au învățat oamenii să mergă,
aspirația înălțării s-a ascuns în sufletul gol,
ca o lacrimă între cuvânt și plâns
într-o limbă de necuvinte.

Nu știu niciun vânzător de cai care să nu-i laude
și să nu-și plângă de milă că rămâne sărac,
niciun bărbat care să nu-și dorească o femeie pe noapte
și să facă din asta o iluzorie realitate de laudă.
Femeia care a crescut copiii în casa mea
se plimbă prin suflet ca prin grădină,
uneori îmi consumă cu foame carnea
și eu îi stimulez lăcomia până o satură.
Ea deține sensul tuturor lucrurilor
care au înflorit în mâinile ei.

Seara târziu adun cerul pe acoperișuri
cu lumina stelelor peste suflet,
îmi transpun neputințele în alte gânduri,
privesc brațele-i molatice pe lângă trup
și-mi apare imaginea cu obrazul obosit
într-o ipostază
cu natură statică
cu hârtie, toc și călimară,

poetul din mine-i bolnav.