vreau acum să cânt.
s-mi cânt fericirea.
o fericire tristă.
există?
eu cred că da,
eu îmi pot cânta
tristețea,
fericirea
în același timp,
în același cânt,
bălți ale zăpezilor
îmbătrânite;
iubiri efemere
ciunțite,
terfelite
de viață, de mine,
de tine,
de cele ce vin
posesoare de colți
înmuiate-n venin,
cu pulpe groase,
subțiri
ce le-aș fi descfăcut încet,
ca-n vis
ca nimeni să nu observe,
să bage de seamă...
să...

buze sărutate pătimaș
sau tandru,
precum te-ai privi în oglindă;
ochi umezi, uscați,
tandri, triști, vioi
ce te privesc pe furiș,
în față...
toate aceste gânduri
le port în inima mea,
dar nu numai pe astea...
nu, nu, nu...
ci mai sunt și alte câteva:
buzunare goale,
mațe chiorlăind,
frigul unei ierni fără lemne
ce-mi incleiază oasele și carnea...
trista mea fericire
sau
fericirea mea cea tristă,
zâmbet amar sau dulce...
ce contează?!
e zâmbet...