mergeam în ochiul meu adânc
pe-o iarbă grea, alunecând
mergeam, mă'mpiedicam
și strâmb

în ochiul ochiului de crâng
orbecăiam cu mâna'n vânt
o pânză'n alb, de alb arzând
și inima bufnind în coastă

și era noapte, dragul meu,
și auzeam din ce mai greu
pe cocoșatul Dumnezeu
cum urcă'ncet drumul spre casă

acolo, tu, cu palma caldă
zvântai în suflet o octavă
și îmi zâmbeai, o, a mea dragă
c'un roșu-n buze indecis

apoi mușcându-mi gura aspru
șoptind fermecător-albastru
aproape
vino, îmi ziceai
de îndrăzneam spre neștiuturi
în ochiul strâmt din nici-erai

dar chiar și tu te disipai
cum din omidă scapă fluturi
iar peste vântul prins de frunze
doar cerul orbitor

tăcutul

cărbuni întunecă trosnind
lumina blândului văzduh
răsuflu strâns de vis
albind

tu
multul

zbori

al nimănui

(zâmbind)