Tiii, gingașii ghiocei,
Crapă stratul cu temei!
Și fragili, dar și voinici,
E puzderie aici!
Atât alb, e uimitor,
Parc-ar spune tuturor,
Că e minunat afară,
Căci suntem în primăvară!
.
Dochia, o gârbovită,
Pândește nemulțumită.
Bosumflată trăncănea:
"Să mă gonească ar vrea...
Cine le-a pus stratul alb,
Să le fie iarna cald?
Dar pe grâne un covor?
Las' că le arăt eu, lor!"
.
Și ca orice gospodină,
Ce mai scoate la lumină,
O păturică, un țol,
Să le scuture domol;
Mai rea ca o cotoroanță,
A scos tot de dimineață,
Și icnind a scuturat,
Punând iarăși, un alb-strat!
.
De-ar fi de la un cojoc,
Zău, că nu ar fi fost foc!
Era un strat subțirel,
Și se topea singurel.
Dar așa, năvalnic strat,
Și-nciudată l-a-ngețat,
De-i derutat lupu'- Suru',
-Nu cumva vine Crăciunu'?!
.
Pe o buturugă mică,
Speriosul Iepurică,
Scutură blana-nghețată,
Și îl lămuri îndată:
-Nu te teme, astea-s toane,
De-ale Dochiei fasoane!
O sucită și-o atee,
Sunt capricii de femeie!