Chiar când mă caută umbra,
lumina-i în trup și o alungă,
cu ochii de vis urc pe dealuri
și nu mai văd casa de lângă râu.

Vântul ori zăpezile troienite
mi-au încurcat gândurile și drumurile,
nu mai înțeleg nepăsarea,
dorința mă caută și sălbăticiuni o păzesc.

Nici stelele nu mai alunecă
pe orbitele știute,
toată lumea are o teamă de-ntuneric,
singurătatea fuge de moarte.

Femeile trec mai departe
prin ruginite amintiri,
tu respiri aerul florilor de gheață
iar ele se topesc dintr-o răsuflare.

Copacii se aruncă peste cărări,
Mărșăluiesc spre marginea orizontului
unde apele se purifică-n lumină
pe sub poduri de cleștar.

Cineva mă îmbărbătează c-un imbold,
să iau în palme un bulgăre de lut,
să-l arunc pe deasupra capului
fără să mă uit înapoi,

dar cine poate să fugă de trecut?