vederea niciodată nu-mi slăbește
pentru că orb din pântece mă știu
așa că nu huliți
aceste versuri
din mine ies precum un zbor prin geam

în schimb am început să uit cu zile
îmi pipăi chipul trupul… nu le recunosc
iar Catedrala Mântuirii Neamului e înclinată
de parcă ar păși pe bulevard

de ce-aș minți că nu-s cuprins de silă
că îmi rostesc trăirile într-o aceeași limbă
cu ipocriții care cred că-n fețele pereților
primesc iubirea sinceră a unei curve

în urmă vin numărătorii cioburilor
pretind
că sufletul ți-e descifrat prin sumă
că deopotrivă întuneric și lumină
cad peste toate vertical

abia aștept înserarea
când îmi reped
ghearele în cuștile vânzătorilor de găini
iar caruțașul m-ar ucide cu biciul
nu pentru că iubește păsările nu nu
ci pentru că sufletul lui e împărțit
între pierdere și câștig

desigur prețul pentru care
atâția-și odihnesc murirea pe o pernă
îmbrățișați de zgârciurile somnului
de noapte bună sărutați
de visul totdeauna mediocru

în rest… e dumnezeu de care atârn
cu capul în jos învelit de peștri