simt
toate păcatele cum mișcă înăuntru
și golul acesta pe care-l sorb
din adâncul paharului de vin
zile în care nici iertarea de sine
nu-și mai are rostul
amiezile în care ne puneam la masă
frați și surori
împărțind aceeași pâine de vatră
sunt trecute toate de mult

tac
la câteva depărtări
ori undeva în zarea necuprinsă
nicicând de ochi omenești
acolo iubirile pierdute sunt prinse
în hora uitării

mai bat pasul pe loc
ne mai orbim cu bani și avuții
pe care niciun mormânt nu le-nghite

nelumesc
am să privesc ploaia de flori
din gânduri când spuneam că sunt bine tată
e soare pe stradă nu vezi
o femeie ca ploaia de vară
cu aer și praf aleargă desculță

n-au să mai plângă cerurile nicicând
atât de curat și frumos