dragă ela, de atâta vreme mă plimb prin pădurea de mesteceni, încât din ochiul deschis al inimii îmi ies păsări verzi și un alb curgător, întors din albul scoarței copacilor. o vagă tristețe flutură cu aripi de libelulă în foaierul unei veri timpurii și din nou îmi spun că ar trebui să fii aici, să împletești câteva tăceri, câteva fire de lumină, să le coși pe cămașa acelui gând ce va cuibări o liniște subțire sub pleoapă. dar tu alergi mereu printre cuvinte, croșetezi cu ele distanțe, dantelezi ceruri, te imaginezi zburător, când de fapt tot aluneci pe topoganul închis al clipei și îți deșiri umbra într-o spirală de licurici. curând vor pieri și atunci îți vei deschide ochiul aici. vei vedea cum spre seară, soarele devine pandantiv de chihlimbar agățat la gâtul pădurii, iar tu, zvâcnind în pieptul ei, vei simți cum încet, rășina se topește în picuri de noapte ce vor pătrunde pe drumul neumblat al setei tale de departe, stingând-o.