Mi-ai prea-umblat sufletul
iar acum cunoști drumul ca pe-o cărare apăsată
de același om, numai.
Tu-ntotdeauna vii cu luna pe umeri
să aduci lumină și tot acolo să întuneci
de câte ori îți iei rămas bun.

Cu aceeași ușurință
mă desfeți în viteză sperând că voi zdrobi cerul
iar de la mine încolo
îngerii toți vor sanctifica femeia căzută.

Sunt degete care strâng numai nopțile când se trezesc singure
și pe-ntuneric.
Sunt mâini smulse care încearcă să ajungă acasă.
Sunt trupuri silite în atingeri de cad frânte pe unde apucă.
Sunt inimi care știu să bată încet să nu-și trezească purtătorii
nici pe cei care le mai ascultă din când în când.
Și mai suntem noi cei care ținem cu sfințenie o dragoste numai
să ne evite cu nerușinare.