Un delir e în adâncul fântânilor nopții
stelele alunecă pe orbite, se privesc,
pe argintate întinderi cerul respiră,
păsările n-au somn în arborii lunii.
Apele dau buzna peste pietre cu sufletul mort,
cu propria-mi tăcere mă afund în tunel
unde întunericul prinde un vis dintr-o umbră,
și prezicerile de teamă se adeveresc..
Corăbiile din gânduri trec orizontul,
mirosul de scoici vine odată cu aroma femeii
pe care marea o ridică de subțiori în aer.
Deschide orizonturi pe maluri spre dimineți
în spațiul concav al răsăritului de purpură,
scapără și umple cu lumină golul din gânduri.
Sunete în coloane dirijate prin aerul cald
îmbracă peisajul cu fluxuri de vietăți.
Iubite, pentru galbenul copt, semn al luminii
lanurile de grâu se grăbesc însetate spre râu,
vântul din față încearcă să le oprească
și, în urma lor femeia seceră razele lunii.