Dragă Adrian Păunescu,
Tot ce ai depus cu patos în cultură
Făcându-ne atunci mai buni, mai patrioți,
Prin fenomenul care însuți tu ai fost poete,
Astăzi a devenit desuetism, a devenit uzură
În schimb, prostia produce efecte...
Pe străzi un covârșitor procent demografic înjură
Din orice pe oricine, de sine, de mamă și morți.

Mult prea mult întuneric și un frig morbid
De când,
Stelele culturii române s-au stins fără grabă multă,
Au cuprins sistematic societatea hibrid
Legitimând existența constelației din perioada cultă.

Îmi este dor de tine Adrian Păunescu.
Dascălul meu aspru, cu umedul ochilor de bunătate,
Să dezbatem din marile doctrine literare puncte
Ori, pe unde radio, să zugrăvim în albastru o noapte
Având ca subiect, constelația perioadei culte.

Maestre,
Mă văd însingurat și trist tot mai ades,
Mă tot visez pierind în noaptea absolută
Între un mormânt săpat adânc și univers,
Între prezent și constelația din perioada cultă.

07...300 500.
De multe ori am tendința să te sun
Dar cine să-mi răspundă, cine să mă asculte?
Aștept și eu inevitabilul surghiun
Călăuzit de constelația perioadei culte.

Ce distanță relativă avem între cimitire;
Ce ți-e și cu diversitățile astea oculte!
Eu trăiesc cu ardoare prezența ta Sire
Privindu-te prin poesfera constelației culte.