scaunul doarme sub efigia curului meu
încerc să scriu un poem cu scaun la cap
dar nu-mi iese


alerg spre noapte în seară
ca spre un izvor de umbre și de lună
strig spre Eternitate unde mi-ai ascuns cuvintele
mormintele
mă cheamă pentru stabilirea unui post-mortem
deja mi se înfige în carne frigul
toamnă plumb topit peste Eternitate
singurătate
revendică sângele ce încă

vărs în mine veninul
de a fi scribal
în vremurile de acum
o frunză îmi linge mâna căzând din arbore
îmi pun perfuzii cu s-a făcut vinul să-mi pot ține
mâna dreaptă
pe cerneală dreaptă