Treceau fără aripi dintr-o stare în alta,
imateriale gânduri spre mine,
sunetul ideilor, țipătul fără să fie auzit
ca niște reacții divine ale minții.
Când se elibera lumina și se desăvârșea prin aer,
dorința pe care o respir o împrumut lucrurilor
pentru ca visele să-și deschidă corolele
și sentimentele să capete memoria vie a frumuseții.
Precum o ancoră la țărmul mării
pe care n-o rupe furtuna
trec oamenii ca păsările prin imagini
cu toată vibrația, bucuria și ura lor
pe care o aud cum se propagă prin sunete,
taie drum prin destinul sărutului
și caută dragostea cu inima, cu mâinile și tot ce au.
Simt cum așteapă femeia cu sânii plini copilul,
cum încearcă să mute munții pentru el
și se bucură de freamătul pădurilor, murmurul apelor,
adoarme-n ierburi în carne vibrând
și se retrage mai târziu în conuri de umbră.
Toți bătrânii, pietrele, frunzele îngălbenite
se strâng rodite în toamnele ei,
trec mai departe prin anotimpuri
în care alegorice de sărbătoare
până când la orizont se pierde lumina
și florile-i ațipesc pe umerii obosiți.