Infinitul e doar o capcană, dincolo... e halta de zgură –
în facerea lumii inevitabil s-a produs și steril...
Ne zdruncină în marsupiul prezentului destinele,
un fel de roți nu îndeajuns de rotunde sau drumul n-o fi asfaltat.
Cu aceeași lunguriță ni se dă bucuria, lehamitea, spaima
și nimeni n-o spală-ntre feluri
.
Să-mpungem coaja universului, nu poate fi moale când totul se osifică
până și visuri și rugi –
,,timpul câștigă-l, nu-l pierde...,, e doar o dogmă,
nu poți să pierzi ce te are, nu invers
.
Să scormonim și mai adânc țărâna și cerul, poate ajungem la haldă,
să recuperăm apoi mici piese pe care Creatorul a omis să le pună,
poate chiar roata dințată dintre noi și anti-noi,
sau măcar desenul tehnic, să pricepem cum ne-a montat
într-un trup așa mic un suflet supraelastic și unul casant –
și dacă infinitul-capcană defapt e marsupiul...
.
dar tu nu crezi în destin, nici în Creator, ți-e bine cumva acum și aici...