vom îngropa morții în păduri fără maluri,
în lemnul lor moale, în această hârtie atât de gingașă
care ne acoperă pleoapele,
în verdele plin de sarea acelor ore
în care-ți tot căutai o altă mască,
un alt destin,
un alt trup care să-ți cânte
din oase și nervi

acolo, cu un glas sugrumat,
cineva-i tot cheamă,
veniți, oameni buni,
aripile voastre cu care tot bateți, de-a surda, în clopote
arată același punct cardinal,
să mergem, cu toții, acolo,
în mușchiul copacilor,
unde numai noi știm să murim atât de frumos,
atât de înalt,
atât de înțelept,
de parcă-am mai făcut-o
de mii și mii de ori

spre care nord ți se îndreaptă sufletul,
spre ce pocăință
și unde îți sunt degetele cu care
ritmic băteai în ornice, în frunze, în geamuri,
între distanțele dintre egali și anemici,
între tot ceea ce are timpul tău de spus și cu tot ceea ce se poate cuprinde,
cu aerul dintre o așteptare și alta,
cu spațiul dintre un mort și alt mort,
dintre respirația lor nedeslușită, firavă, co-ple-și-toa-re,
dintre această mână care e și nu e și care-ți caută
direct pe sub piele
rănile din războaiele tale
știute și neștiute,
văzute și nevăzute

ce fel de cruce porți pe tălpi,
ce fel de întrebări mai ai de pus,
spre ce fel de pădure ți se îndreaptă trupul
și unde crezi că e apa aia suficient de adâncă
în care să-ți scuturi
mirosul tău de om preocupat și care se duce să plângă târziu,
pe ascuns,
îngerii tăi care dorm tot timpul,
care levitează
decupați din icoane,
fiecare suflet la ușa căruia ai tot bătut,
cu coatele,
cu inima,
cu genunchii

și încă nu-i timp de ajuns, nu e spațiu
care să ne poată ține atât de departe
încât să fim nevoiți să murim
separat