mă urc într-o zi să culeg castane
așa-i în lumea asta îmi zic oglindindu-mă
în propria umbră aveam instincte și alte mari valori
și timpul trecea cum într-un câmp minat
reflexul nou al unei flori de gheață
_aveam o poziție și un pulover de abur cald
ce să-ți spun ca să mă pot înălța printre crengi până sus
în ochii fetei se plimbau oameni pe sub castan
și inima mea se bucura de înălțime
pipăia obiectele se îngrămădea să profite
iar din gestul nou al luminii hrănea vrăbiuțe
cu fărâmături de nopți odinioară
_din timpul scurt al zilei prea mic să te știe
Doamne făpturi cu mănuși albe zămisleau o întindere
albastră o așterneau până dincolo de plâns
să-mi pot închipui cum arată moartea
într-o pungă mototolită de hârtie
_nimeni nu avea mai mult timp decât mine
prins la margine de drum între două lumi
într-un gol din afară învățat de mic
să mă scufund încet în iarbă
cu sufletul prins în ochiuri mari
somn în adânc