Câinii nu mai au miros când trec pe stradă, se opresc din lătrat
Nu mai depistează frica, moartea, tac și vin la gard bucuroși
Asta pentru că în fiecare dimineața la ora 5 mă trezesc să scriu
Și elimin cumva toxinele prin poezii sau alte aberații pe care
Unii le găsesc uimitoare și când ei spun asta, în pieptul meu
Se aprinde un neon, da, o lumină artificială care nu depinde
De mine, altfel aș fi fost în stare s-o opresc, când trec pe stradă
Bătrânul acela pe scaun ridică privirea din pământ, așa deodată
El nu mai vede nimic interesant în iad sau rai, nu știu exact
Cum se cheamă poarta aceea pe care o închide când trec și asta
Pentru că eu la dimineața la ora 5 mă alătur necuvântătoarelor
Și vorbesc cu simțuri pe care oamenii nu le percep, când trec pe stradă
Copiii în pântece se mișcă și mamele lor trec fericite pe lângă mine
Acustica mea e simțită și în poziții fetale, în urma mea cad frunze
Pe care copiii le adună și le pun la presat, într-o zi unul m-a întrebat:
-Unde e sufletul tău, nu-l văd??! Mi-am dus instinctiv mâna la stomac
Ca și cum abdomenul ar fi fost o fereastră pentru orbi care doar simt
Și simt cu acele simțuri mai presus de orice, ei simt cu palmele și cu
O unitate de vorbire la nivel epidermic, toate astea se întâmplă
Când trec pe stradă, celule din mine zboară luate de vânt ca porii
Unei păpădii, unde se vor duce și unde se vor înmulți nu știu
La 5 dimineața mă trezesc să scriu și scriu într-o limbă pe care seara
Nici măcar eu nu o mai recunosc, deschid fișierul și mă întreb
Cine naiba a scris la ora 5 dimineața când încercam să mă trezesc
Și bezna încă-mi lucea oasele prin geamurile pline de zăpadă
Iar imaginea mea din oglindă se întorcea parțial, restul rămânea la tine